Manglaralto este un mic sat pe coasta Ecuadorului. Un loc unde plaja are rolul unei piațete, acolo unde oamenii se strâng la taclale și privesc apusul. Da, e o activitate în sine, exact așa cum noi ne uităm la televizor. Aici, natura e prețuită și face parte din viața și obiceiurile oamenilor.

Mă plimb pe malul oceanului, curios să descopăr nimicul, să simt nisip sub tălpi și să mă integrez în peisajul lor. Refluxul face plaja mai lată. Aud niște motoare ce se amestecă în zumzetul oceanului. Din ce în ce mai multe camionete, biciclete și băștinași în tălpile goale care aleargă spre un punct fix în depărtare. Plaja a devenit o stradă intens circulată. Toată mișcarea devine un dute-vino și mirarea a devenit numitorul nostru comun. Pe fețele celor ce se întorceau din locul în care am hotărât să mă îndrept, vedeai bucuria copiilor care s-au trezit cu un cadou nesperat. Aveau pești în mână, în tricou sau traiste improvizate. Agitația lor se termina într-un zid uman, asemeni unui dig. De acolo plecau rând pe rând relaxați de parcă au tras lozul câștigător. Am ajuns lângă ei și am rămas o vreme privind o lume asemănătoare unei limbi străine pe care eram obligat să o-nvăț rapid. Camionetele lor murdare de nisip, cu miros de mare și motorină plecau pline de pește iar altele așteptau rândul la încărcat. În schimbul câtorva dolari sătenii îi ajutau la încărcat pe șoferi și pescari. Grămăjoare de pești ce se zbat par mici averi ale celor ce acum fac treabă neîncetat. Tot digul uman era unit de vestea unei capturi uriașe care s-a împrăștiat în toate satele învecinate. Plasa înfrunta liniștită valurile, norii începeau să capete nuanțe de apus. Ciudată armonie în felul lor de a se ajuta și de a se bucura împreună pentru darul oceanului. Fluxul e singura clepsidră. Încet, plaja se îngusta iar plasa de pește se micșora. Noaptea ne-a trimis pe toți către drumurile noastre.

//

Manglaralto is a small village on the Ecuadorian coast. A place where the beach takes the role of the main square, where people gather to chat, relax and watch the sunset. Yes, it’s a real past-time, the same way we turn on the TV at the end of the day. Here, the nature is valued and takes an active part in people’s lives and habits.

I am taking a stroll on the ocean shore, curious to discover the ordinary, to feel the sand in between my toes and to blend in their landscape. The low tide is making the beach wider. I hear engines blending with the hum of the waves. More and more trucks, bikes and barefoot running locals are headed towards a precise point further away. The beach has become a highway. All the stir has turned into a both ways motion and amazement has become our common ground. I decide to head into that direction; I can read on the faces of all the people I cross the joy of kids on christmas day. They have fish in their hands, in their t-shirts, or in any improvised satchel. The bustle ends into a human wall, a humming pier. One by one, people are breaking away from it, cheering after hitting the jackpot. Getting closer, I take a moment and just watch a world similar to a foreign language that I am forced to learn as quickly as possible. Their trucks, full of sand, smelling of sea and petrol, are leaving overflowing of fish, while others are waiting their turn to be loaded. In exchange for a few bucks, the villagers are helping the drivers and fishermen load. Small piles of fluttering fish look like small treasures waiting for the ones who are now relentlessly working. All the human pier had been “built” by the rumour of a huge catch, which quickly reached all the neighbouring villages. The net is slowly dancing with the waves, the clouds are turning into shades of sunset pink. There is a strange harmony in their way of helping each other and enjoying together the gift of the ocean. The tide is the only hourglass. Little by little, the beach is becoming narrower and the net is disappearing under the water. The coming night is sending each of us on our own ways.